Étienne de Bourbon, un calugar dominican care a trait in Franta secolului 13, scrie despre o scena de viata rustica petrecuta intr-un conac de tara langa Lyon, numit Neuville.
Acolo traia cu familia sa un cavaler (echivalentul medival pentru romanescul
“boier de la tara”) domnul de Villars, casatorit si tatal unui baietel. Intr-o zi, cavalerul pleca cu treburi insotit fiind de doamna sa si isi lasa singurul nascut in grija doicii. Aceasta din urma, a parasit pentru moment camera copilului, acesta ramanand doar cu credinciosul ogar Guinefort.
Intre timp, in incapere patrunse un sarpe mare si se indrepta spre patutul copilului. Guinefort stand de paza, observa jivina si o ataca incercand s-o alunge. Lupta dintre cele doua animale se sfarsi cu sarpele fiind omorat de caine dar si acesta fusese grav ranit de muscaturile primite de la sarpe, corpul sau fiind acoperit de rani si de pete de sange. Cand s-a intors doica, aceasta vazu cainele plin de sange si crezu ca a omorat copilul care in timpul luptei fusese rasturnat cu patut cu tot. Doica fu cuprinsa de frica in fata acestei scene si incepu sa tipe si sa planga.
La scurt timp, cavalerul si sotia sa se intorsesera din calatorie si auzira tipetele doicii. Mama copilului alerga intr-un suflet sa vada ce s-a intamplat si gasi aceeasi scena de lupta insangerata, cu Guinefort stand plin de sange in camera iar copilul niciunde. Mama crezand si ea ca bebelusul a fost omorat de catel, incepu si ea sa tipe si sa planga. Domnul de Villars ajunse si el in cele din urma la locul presupusei crime, trase sabia de la sold si strapunse trupul plin de rani al credinciosului Guinefort, omorandu-l.
Pasind dincolo de trupul neinsufletit al cainelui si dand la o parte asternuturile ravasite si patutul rasturnat al copilului, domnul isi dadu seama de impulsivitatea si greseala faptelor sale fu sfasiat de o vina teribila cat se poate de indreptatita pentru ca bebelusul dormea linistit sub patut, fara nicio rana.
In apropierea copilului gasira si sarpele ucis de caine intru apararea copilului, corpul animalului fiind plin de muscaturi de caine si sange. Trupul neinsufletit al lui Guinefort a fost ingropat intr-un put din curtea conacului, iar slujitorii l-au acoperit cu o movila de pietre si au plantat copaci de jur imprejur, in memoria celui care a sacrificat totul pentru stapanul sau.
Timpul a trecut si familia de Villars s-a mutat in alta parte iar conacul a cazut in ruina insa oamenii din vecinatate au pastrat vie memoria ogarului credincios Guinefort, trecand adesea pe la mormantul acestuia, ingrijindu-l si construind si un altar crestinesc. Guinefort a inceput sa fie venerat ca un adevarat martir pentru credinta sa, oamenii rugandu-i-se cand se simteau bolnavi sau in nevoi, simtindu-se mai bine apoi. Mai ales mamele isi aduceau copiii foarte bolnavi, acestia fiind lasati acolo pana a doua zi.
Guinefort a continuat sa fie venerat ca cineva asemuit sfintilor insa Biserica nu a sanctionat pozitiv acest obicei pentru ca nu era om ci un biet animal de curte, condamnand chiar pe cei care il venerau deschis ca fiind posedati de duhuri rele. Trei secole mai tarziu, dupa ce confesiunea protestanta a inceput sa prinda radacini in regiunea Lyon, reprezentantii oficiali au criticat si ei acest obicei al localnicilor de a se ruga sfantului Guinefort, considerandu-l un efect al abuzurilor Bisericii Catolice asupra localnicilor. Dar oamenii locului au continuat sa venereze activ mormantul lui Guinefort pana in anii 1970, acest interval de aproximativ 600 de ani fiind presarat de numeroase vindecari si binefaceri dupa ce petentul s-a rugat la mormantul credinciosului fata de stapan si a curajosului ogar Guinefort, statornicindu-se ziua de praznuire pe 22 august.
Astazi a ramas doar amintirea acelui mormant, acolo fiind o padure.